Doi barbati se intalnesc pe peron la metrou. Pantaloni albi crem, geci de fash, sepci. Amandoi proaspat barbieriti. Primul ii intinde cotul in semn de salut, ghidush, cu o privire glumeata - dar si un pic ingrijorata. Al doilea il trage spre el cu o mana mare, ferma, ii scoate mana din buzunar, dau mana. Se indeparteaza amandoi pe peron, batandu-se pe umar. Cel care facuse gestul cu cotul, se tot trage de langa celalalt, care il bate incontinuu pe spate si il trage spre el, tinandu-l de umeri. Rad amandoi zgomotos de sub mastile trase peste nas.
Doamnele astea doua se imbratisau langa intrarea in Gradina Botanica, una coborase din troleu, era mai mica de statura si avea o plasa in mana, cealalta - constitutie mare, umeri latzi, fatza osoasa. Cea inalta ii zice - “ce esarfa frumoasa ai, ce frumoasa e!” Si o imbratiseaza strans de dupa umeri. O esarfa alba, legata strans in jurul gatului, pe deasupra unei haine lungi, pana sub fund, o haina mai degraba practica decat eleganta. Sunt amandoua voinice, musculoase, par genul de femei care fac multa munca fizica. Au o conexiune care imi atrage atentia. Imi aduc aminte de bunica mea, care vorbea cate o ora la telefon cu sora ei Stela, si imi aduc aminte de expresia “vorbesc ca fetele”- atasarea acestei semnificatii care pune cumva in derizoriu, care face sa te gandesti la toata conversatia aia ca la o pierdere de timp, o “palavrageala” inutila. Cate se pot ascunde, cate se ascundeau in conversatiile acelea? Felul in care se aplecau asupra fiecarui detaliu nou care a mai aparut in...
Comentarii
Trimiteți un comentariu