În fața unei cladiri mari albe pe care scrie ”Universitatea Spiru Haret, Fundația România de mâine” stă o doamnă îmbrăcată elegant, cu un coc elegant, cu pantofi cu toc, cu machiaj perfect. Scroleaza pe un telefon cu husa roșie, cu mâini cu unghii roșii. Lângă ea, un scaun cu spatar, și încă un scaun gen șezlong. Cu pernuțe pe ele. În fața universității, o spălătorie auto, mulți bărbați în salopete, gălăgie. E pandemie, primăvara 2020, nimeni pe stradă. Miroase foarte puternic a popcorn, de la fabrica Star Foods, care e un pic mai încolo pe Bd. Timișoara.
Doamnele astea doua se imbratisau langa intrarea in Gradina Botanica, una coborase din troleu, era mai mica de statura si avea o plasa in mana, cealalta - constitutie mare, umeri latzi, fatza osoasa. Cea inalta ii zice - “ce esarfa frumoasa ai, ce frumoasa e!” Si o imbratiseaza strans de dupa umeri. O esarfa alba, legata strans in jurul gatului, pe deasupra unei haine lungi, pana sub fund, o haina mai degraba practica decat eleganta. Sunt amandoua voinice, musculoase, par genul de femei care fac multa munca fizica. Au o conexiune care imi atrage atentia. Imi aduc aminte de bunica mea, care vorbea cate o ora la telefon cu sora ei Stela, si imi aduc aminte de expresia “vorbesc ca fetele”- atasarea acestei semnificatii care pune cumva in derizoriu, care face sa te gandesti la toata conversatia aia ca la o pierdere de timp, o “palavrageala” inutila. Cate se pot ascunde, cate se ascundeau in conversatiile acelea? Felul in care se aplecau asupra fiecarui detaliu nou care a mai aparut in...

Comentarii
Trimiteți un comentariu